Tudor Arghezi, unul dintre cei mai proeminenți și influenți poeți și scriitori români ai secolului al XX-lea, a lăsat o amprentă profundă asupra literaturii române moderne. Născut pe 21 mai 1880 în satul Bucurci din județul Gorj, sub numele de Ion N. Theodorescu, Arghezi și-a construit o carieră literară impresionantă prin creația sa plină de originalitate și profunzime. De-a lungul vieții sale tumultuoase, el a explorat o gamă variată de teme și stiluri, de la poezie simbolistă și modernistă la eseuri, proză și publicistică. Opera sa rămâne un pilon al literaturii române contemporane, iar scrierile sale sunt adesea recunoscute pentru abordarea lor profundă a condiției umane și pentru limbajul său vivid și expresiv.
Tudor Arghezi – biografie
Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion N. Theodorescu, s-a născut pe 21 mai 1880 în satul Bucurci din județul Gorj, România. El a avut o viață marcată de multiple încercări și transformări, devenind unul dintre cei mai de seamă scriitori români ai secolului al XX-lea.
În tinerețe, Arghezi a urmat școli în diverse localități, iar mai târziu, s-a stabilit în București, unde și-a început cariera ca jurnalist și publicist. A fost angajat la diferite ziare și reviste, contribuind la dezvoltarea presei românești de la începutul secolului XX.
Poezia lui Arghezi a cunoscut evoluții semnificative de-a lungul vieții sale. A debutat în literatură cu poezie simbolistă, dar a evoluat spre un stil modernist, în care a explorat teme precum umanitatea, condiția socială și aspectele obscure ale existenței umane. Principalele sale opere literare includ volumele de poezie “Cuvinte Potrivite” (1927) și “Hore” (1939).
Arghezi a fost un artist prolific, scriind și eseuri, proză scurtă și publicistică. A fost cunoscut și pentru implicarea sa în dezbaterile sociale și culturale ale vremii, susținând cauze precum drepturile muncitorilor și reformele în învățământ.
Viața lui Tudor Arghezi a fost marcată și de perioade de detenție și dificultăți financiare, dar el a continuat să scrie și să creeze până la sfârșitul vieții sale. A murit la București, pe 14 iulie 1967, lăsând în urmă o moștenire literară bogată, ce continuă să influențeze generațiile de scriitori români care i-au urmat. Arghezi rămâne unul dintre cei mai iubiți și studiați poeți din literatura română.
Cele mai cunoscute poezii de Tudor Arghezi
- “Cartea cu Jucării” – Această poezie este una dintre cele mai celebre creații ale lui Arghezi și a fost inclusă în volumul său “Cuvinte Potrivite”. Versurile sale pline de imaginație și nostalgie explorează universul copilăriei și al jucăriilor.
- “Flori de Mucigai” – O altă poezie reprezentativă pentru Arghezi, “Flori de Mucigai” surprinde într-un mod neconvențional frumusețea și înțelesurile ascunse ale naturii și ale vieții.
- “Testament” – Unul dintre cele mai introspective și recitate poeme ale lui Arghezi, “Testament” prezintă o reflecție profundă asupra vieții și a existenței umane, într-un ton solemn și melancolic.
- “Rândurile” – Această poezie explorează sentimentele complexe legate de iubire și suferință într-un mod sincer și adânc.
- “Cântec” – Un poem simplu și plin de căldură, “Cântec” vorbește despre bucuriile simple ale vieții și ale naturii.
- “Pietre” – Arghezi abordează tema vieții și a trecerii timpului prin imaginea pietrelor care își urmează cursul într-un râu, într-un stil poetic deosebit.
Poezii pentru copii de Tudor Arghezi
Fetica
Ce duh ai şi ce putere.
Să-mpleteşti ceara cu miere,
De la floarea din gradină,
Ostenită de albină?
Tu aduni de pe meleaguri,
Pentru stupi şi pentru faguri,
Pulberi, roua, stropi şi leacuri,
Poate că de mii de veacuri.
Ca din lână, ca din ace,
Ţesi reţeaua de ghioace,
De celule-n care pui
Mierea dulce şi un pui.
Scule, numere, cântare
Au pus la măsurătoare
Ca-ncăperea cea mai mare
În găoacea cea mai mică
E ghiocul tau, fetică
Eşti, pe lumea de subt cer,
Cel mai mare inginer.
Pe-ntuneric, făr’ să ştii,
Ai făcut bijuterii
Şi minuni în toată clipa
Cu musteaţa şi aripa.
Şi, cum ştii, muncind, să taci,
Nu te lauzi cu ce faci.
Iscoada
De cum s-a ivit lumina.
A ieşit din stup albina,
Să mai vadă, izma creaţă
A-nflorit de dimineaţă?
Se-ngrijeşte, gospodină
De-nfloreşte si sulfină,
Căci plutise val de ceaţă,
Astă-noapte, pe verdeaţă.
A găsit toată gradina
Înflorită, si verbina,
Şi s-a-ntors, după povaţă,
Cu o probă de dulceaţă.
Tâlharul pedepsit
Într-o zi, prin asfinţit,
Şoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A pradă stupul de miere.
El intrase pe furiş,
Strecurat pe urdiniş,
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină,
Pe când el, hoţ şi borfaş,
Lângă ea-i un uriaş.
Nu ştiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.
Roiul, cum de l-a zărit
C-a intrat, l-a copleşit.
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă
Tăbărate mii, grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.
Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.
Joc de creion
Brotăcelul, la fântână.,
L-ai avea la îndemână,
Ca să-l prinzi (pe brotăcel)
Să te joci niţel cu el.
Însă nici nu poţi să-l vezi,
Verde, dintre frunze verzi,
Căci cu ele seamănă
Ca o frunză geamănă.
A! Că-i mic şi e frumos
Şi n-ar prea umbla pe jos,
Că-şi mânjeşte – şi nu vrea –
Pielea lui de catifea.
Stă în pom, pitit, pe când
Ţie ţi-a venit un gând:
Printre mugurii crescuşi
Să-l mângâi şi să-l săruţi.
Dar ai vrea să ştii, acum,
Ce se fac, pe frig şi-n drum.
Când se scutură copacii,
Brotăcelul şi brotacii.
Căci, pe viscol, fără foc,
Nici căciulă, nici cojoc,
Pot să degere săracii,
Brotăcelul şi brotacii.
N-avea grijă. Nu le pasă.
Şi-au gătit la cald o casă,
În pământ, pe sub tulpini,
În adânc şi-n rădăcini,
Şi-acolo pe vreme rea,
Dorm întinşi pe-o canapea.
Cele mai frumoase poezii de Tudor Arghezi
Adam și Eva
Urându-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi,
Şi puse-aşezământul dintre fraţi.
Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam
Trândav şi nărăvaş strămoşul meu Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf şi niţeluş scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipind în patru zări, stingher
Făcuse şi luminile din cer.
Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greşit,
Şi că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorba, nici-o poză nu ne-nvaţă
Cum ar fi fost omul dintâi la faţă.
Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească ;
Cele mai citite articole
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Şi-a zămislit-o şi pe Eva.
Mai poţi căsca de lene, iarăş,
Cînd ai o soră şi-un tovarăş?
S-au luat de mâini şi au cutreierat
Grădina toată-n lung şi lat.
Să nu te miri că, şovăind şi mici,
Li se julea şi nasul prin urzici.
Ex libris
Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingas cumpănită;
Ești ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
Ești ca vioara, singură ce cântă
lubirea toată pe un fir de păr,
Și paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.
Un om de sânge ia din pisc noroi
Și zămislește marea lui fantomă
De reverie, umbră și aromă,
Și o pogoară vie printre noi.
Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărtii de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nicio întrebare.
Vaca lui Dumnezeu
De prin vârful pomilor
A venit o boabă-n zbor
De cafea,
Neclăită în perdea.
Dumnezeu când i-a făcut
Ființa din scuipat și lut,
Cu o pensulă de zdreanță
A vopsit-o cu faianță
Și i-a pus ca din greșeală
Două coji cu căptușeală
În spinare,
Ca să zboare,
Și aproape în zadar
Patru puncte, ca de zar,
Se gândea atunci că nu-i
Greu să fie vaca lui.
Ca un nod de broderie
Neagră și cărămizie
Care mișcă și se zbate,
S-a-necat pe jumătate
În nemărginire-albastră
Din fereastră.
Și fiindcă răsar în ață
Stelele de dimineață,
Crede că din zarea-adâncă
Luna vine și-o mănâncă.
Și se-așază liniștită
Ca să fie înghițită.
Flori de mucegai
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
Tudor Arghezi poezii de dragoste
Creion
Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.
Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.
Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.
Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?
De-abia plecaseși
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Toamna
Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.
Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetu-i uşure şi-l iau să i-l dezmierd…
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut —
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,
Îmi pare veche luna — şi steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.
Melancolie
Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.
Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.
Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-aş voi să mi se pară.
Psalm VI
Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.
Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut dârz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.
Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!”
Psalmul de taină
O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspândită-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Şi m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.
Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,
Şi ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Şi-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din veştminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Şi frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi faptura
Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.
Motive des întâlnite în poezia lui Tudor Arghezi
- Natura și lumea înconjurătoare: Arghezi a fost un observator atent al naturii și a folosit adesea imagini din lumea naturală pentru a ilustra stările de spirit sau pentru a reflecta asupra vieții umane. El explorează frumusețea, dar și duritatea naturii în poeziile sale.
- Copilăria și jucăriile: Poeziile lui Arghezi adesea se întorc la universul copilăriei și la jucăriile din acea perioadă. Aceste imagini sunt adesea folosite pentru a transmite nostalgie, inocență sau pentru a ilustra idei despre trecerea timpului.
- Iubirea și dragostea: Arghezi a scris despre iubire într-o varietate de moduri, de la iubirea romantică la cea filială sau universală. El explorează pasiunea, dorul și suferința legate de relațiile umane.
- Moartea și trecerea timpului: Aceste motive sunt recurente în poezia lui Arghezi. El reflectează asupra efemerității vieții și asupra inevitabilității morții într-un mod adesea profund și melancolic.
- Satira socială și critica: Arghezi a fost un autor angajat social și a scris frecvent despre problemele societății românești. El a folosit poezia pentru a critica corupția, nedreptatea și ipocrizia din societatea sa.
- Spiritualitatea și religia: Unele poezii ale lui Arghezi explorează teme religioase și spirituale, cu un accent pe căutarea sensului și a înțelepciunii în viață.
- Autoportretul și reflecțiile personale: Arghezi a fost un poet introspectiv și și-a explorat adesea propria viață și experiențe în poezia sa. El a oferit cititorilor săi o privire în interiorul minții și sufletului său.
Tudor Arghezi rămâne un titan al literaturii române, cu o operă impresionantă și variată care a lăsat o amprentă profundă asupra culturii literare a secolului al XX-lea. Cu o pasiune arzătoare pentru cuvinte și o abilitate remarcabilă de a exprima complexitatea umană și a existenței în limbajul său vivid și expresiv, Arghezi a explorat o gamă largă de teme, de la natură și copilărie la iubire, moarte și critica socială.
Pe parcursul vieții sale tumultuoase, a reușit să se reinventeze de mai multe ori, adaptându-se schimbărilor societății și literaturii. Cu toate provocările și conflictele din viața sa, Arghezi a reușit să creeze o moștenire literară puternică și durabilă, continuând să inspire și să influențeze generațiile de scriitori români care i-au urmat, și rămânând unul dintre cei mai iubiți și studiați autori din istoria literaturii române.